Vânzătorii de vise

DSCN0200

Excursia “salcâmilor înfloriţi”

Aţi auzit, oameni buni, de “vânzătorii de vise”? Eu am auzit această expresie pentru prima data folosită de o doamnă profesoară în timpul facultăţii. Ieri am înţeles din nou de ce noi, cei ce lucrăm în turism, suntem numiţi “vânzători de vise”.Cum altfel aş putea să “vând” un pachet turistic, decât făcându-vă să visaţi cu ochii deschişi, să vă spun că a fost odată ca niciodată (şi mai există încă!!!) un ţinut fermecat, aproape de Timişoara (150 km) unde timpul pare că s-a oprit (150 de ani) şi se arată doar celor ce trec, ca-n poveste, de toate încercările:

–          Lipsa de informaţie (doar greu şi întâmplător afli de acest loc)

–          Puţinul timp liber pe care-l avem la dispoziţie nu ştim cum să-l împărţim mai bine

–          Drumul, deşi nu foarte lung, e denivelat şi neasfaltat (pe o porţiune de aproximativ 10 km)

Aceasta pare până acum o “poveste tristă”, aşa cum sunt multe altele în “frumoasa noastră ţară”… Şi o să mă întrebaţi…”Unde-i visul?”

Dacă treceţi curajoşi cel puţin de cele trei încercări prezentate, o să desccoperiţi o zonă “de vis”, unică în Europa. Noi am plecat din Timişoara sâmbătă după prânz (vă sfătuiesc să plecaţi de vineri, sau măcar sâmbătă dimineaţa devreme!!) şi în aproximativ 2,5 ore am văzut sclipind Dunărea! (bineînţeles, doar după ce copiii i-au cântat “Barca pe valuri pluteşte uşor…”).

2       Ne-am oprit la Pensiunea “Elis” din Coronini, lângă Moldova Nouă, şi am comandat…peşte, mămăligă, mujdei,…, peşte…

În timp ce se pregătea peştele, am dat o fugă până la o căsuţă ce “ne făcuse cu ochiul” din fuga maşinii. Ne-am apropiat respectuoşi şi temători…nu se vedea nici un semn de “pensiune” sau de “restaurant”, deci ne-am gândit că nu prea avem ce căuta neinvitaţi în “Casa Omului”. Văzând totuşi poarta larg deschisă, am îndrăznit să coborâm din maşină şi imediat ne-am auzit strigaţi: “Poftiţi! Intraţi cu maşina înăuntru!”

Era minunat la “Casa Omului”, cum îi zisese Matei! Căsuţa e aşezată chiar pe malul Dunării, într-o oază de verdeaţă, cu pomi fructiferi şi grădină de legume… Iar domnul Marian şi soţia sa ne-au primit ca pe nişte prieteni dragi pe care-i aşteptau. Cei doi copii ai lor s-au împrietenit imediat cu copiii nostri şi, pentru că aveau o mică porţiune prin care se putea intra lin în apă, s-a îndeplinit şi visul Mariei, care ne spusese de acasă că ea vrea să se bălăcească în Dunăre cu picioruşele.

Am revenit la Pensiunea “Elis”, masa era gata, dar era pregătită în restaurantul (cochet de altfel) aflat la demisolul pensiunii. Am renunţat la aerul condiţionat din restaurant, ne-am luat farfuriile pe-o tavă şi ne-am răsfăţat cu o cină privată pe malul Dunării, în apus de soare şi parfum de salcâm. Superb!

Dar încercarea cea mai mare acum începe: drumul de 14 km spre Gernik a durat…aproape o oră. Şi asta nu pentru că ne-am fi oprit să admirăm frumuseţea reală a peisajelor, ci pentru că, din păcate, drumul este foarte rău. Noroc că e înveselit de flori multicolore, peisajul carstic, pădurea de fag, care te fac să uiţi supărarea produsă de drum. (Vorba ceea: “Ce ţară frumoasă…păcat…”). Ajunşi însă în vârful muntelui se deschide un peisaj ce-ţi taie răsuflarea: munţii Banatului coboară în coline dulci spre Dunăre, pe care o salutăm încă o data, acum de la aproximativ 600 metri înălţime.

La singura pensiune din sat suntem întâmpinaţi călduros de simpaticul proprietar, domnul Gabi Lungu, împătimit al muntelui, ce a transformat ca şi mine o pasiune într-o afacere.

Duminică dimineaţa ne dă bineţe aerul înmiresmat de fân proaspăt cosit, flori de camp şi de pădure…şi mâncăm cu poftă un mic dejun bogat, terminat cu magiun de prune făcut în casă şi lapte proaspăt muls… Ce mai…ca în casa bunicii… Iar surpriza acum începe…

Pentru a regăsi casa bunicii pe care şi-o amintesc doar în vis, vin tocmai din Cehia (şi din toată lumea) foarte mulţi turişti, ca să rupă o pâine proaspăt scoasă din cuptor, pentru supa preparată din găina pe care ţi-ai ales-o din bătătură, pentru mierea ce are gustul salcâmilor…1

Asta avem (încă) noi şi nu mai are Europa! Satul acesta de cehi colonizat de Maria Thereza e viu, duminică dimineaţa când bat clopotele, toţi locuitorii, în straie de sărbătoare, se îndreaptă către biserică. Întâi au intrat femeile ce repetau “cântările”, apoi la ora 11 fix au intrat bărbaţii ce discutau în faţa bisericii, fiecare a luat cartea de rugăciuni şi a început slujba în limba cehă. Biserica e albă, luminoasă, cu statui colorate, femeile cu straie înflorate şi batice albe, corul extraordinar, toate par dintr-o poveste…

O poveste cu mori de apă ce încă macină grâu şi proumb, o poveste ce trebuie descoperită cât încă mai există!

Puteţi ajunge la acest tărâm fermecat în medie cu un plin de benzină, cu aproximativ 50 lei/persoană o noapte de cazare cu mic dejun şi cam 100 lei restul meselor.

Powered By DT Author Box

Written by Gabriela Petcana

Fondator si manager general al agentiei de turism Ultramarin din Timisoara, cu o experienta de peste 14 ani in lumea turismului.

You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “Vânzătorii de vise”

  1. Felicia B. says:

    Un articol minunat condeiat! Calatorind si descoperind lumea ajungem sa ne intelegem si sa ne apreciem pe noi mai mult – traditiile, oamenii simpli de la sate, locurile cu drumuri nemodernizate.

Leave a Reply